REDACTIA | PUBLICITATE | CONTACT                                                                                                                                                             

Avocat diaspora

 

EXCLUSIV. Lusiana Libidov este Alina în Seră Biserică: „Alina este un personaj universal, în care se poate oglindi orice femeie victimă a abuzurilor de tot felul”

EXCLUSIV. Lusiana Libidov este Alina în Seră Biserică: „Alina este un personaj universal, în care se poate oglindi orice femeie victimă a abuzurilor de tot felul” Foto: arhivă personală

S-a născut în Delta Dunării într-o familie de ruși lipoveni, dar a ajuns, mai mult sau mai puțin întâmplător, să joace teatru la Palermo, în capitala Siciliei. La începutul acestui an, regizorul Giacomo Guarneri a ales-o pentru rolul Alinei, unul dintre personajele principale din piesa de teatru „Seră Biserică" care expune drama „surdă" a româncelor devenite sclave în serele de roșii din Ragusa și Vittoria.

„Uneori, la fel ca Alina, simt că trebuie să ajung până la sfârşitul poveştii pentru a decide dacă merită sau nu", ne-a dezvăluit actrița de origine română Lusiana Libidov într-un interviu exclusiv în care ne-a vorbit despre roluri, teatru și despre viața românilor din Italia.

Cum ai fost aleasă pentru rolul Alinei în spectacolul de teatru „Seră Biserică"?

Cred că am fost norocoasă. L-am întâlnit pe Giacomo Guarneri în 2012 când recităm în „Porcomondo" un spectacol al lui Dario Muratore, pe urmă ne-am regăsit la începutul acestui an, când Giacomo se documenta deja despre situaţia româncelor maltratate din provincia Ragusa şi împreună am început să punem pe hârtie o parte dintre amintirile mele de la Revoluţia din 1989.

În principiu, cred că alegerea lui Giacomo s-a bazat propriu pe întâlnirea dintre noi trei. Zic noi trei referindu-mă la Marcella Vaccarino, cealaltă regizoare.

Din intensitatea replicilor, mi-am dat seama că rolul Alinei e unul dur, un personaj ce suferă mult. A fost greu să intri în pielea lui?

Pentru mine a fost important să am în clar evoluția acestui personaj. Povestea Alinei începe într-un mod „plat" – n-are de ales, iar apoi se dezvoltă încet-încet până la final, când ia o decizie capitală.

După ce am înțeles acest profil psihologic, emoţiile au luat locul aspectului tehnic şi totul a început să se lege.

Povesteşte-mi puţin despre rolul Alinei. Cum este ea?

Alina este o femeie cu principii sănătoase. Revoluţia a schimbat mult viaţa familiei sale, iar din acel moment a trebuit să se adapteze în continuu. Aducând-o pe fiica sa, Aura, în Italia, Alina învaţă să-şi ascundă emoţiile pentru a păstra intactă inocența fetiței sale.

Alina este o luptătoare, nu suportă nedreptatea, iar faptul că Nicoleta obține favoruri nemeritate o face să-şi iasă din minţi. Cu toate acestea, în momentele grele, Alina îi sare în ajutor Nicoletei, înfruntând şi ameninţând patronul pentru care lucrează.

Regăsim ceva din viziunea Alinei despre viaţă în Lusiana Libidov?

Acest mod de a suferi, călcându-şi până şi propria demnitate este un compromis şi o necesitate greu de acceptat în anul 2015, când drepturile omului sunt din ce în ce mai mult respectate.

Totuși, cred că avem câte ceva în comun: rezistenţa! Uneori, la fel ca Alina, simt că trebuie să ajung până la sfârşitul poveştii pentru a decide dacă merită sau nu. Iar asta se poate întâmpla oriunde: într-un film, într-o prietenie, într-o poveste de dragoste etc.

L-am întrebat pe regizorul Giacomo Guarneri, acum te întreb şi pe tine: cum se face că Alina, o femeie care munceşte până la epuizare pentru „Lo Zio", mai are timp să viseze, să aibă idealuri? E această o realitate a timpurilor noastre?

Cred că principalele sale idealuri sunt legate de fiica sa Aura. Indiferent de timpul în care trăim, îmi imaginez că atunci când ai un copil este inevitabil să nu-i aperi viitorul, să nu-i doreşti tot ceea ce-i mai bun pe lume.

Apoi, cred că Alina și-ar dori un partener de viaţă, o persoană cu care să poate vorbi şi cu care să poată visa. Eu cred că nu suntem făcuţi să trăim singuri, dar chiar şi când această condiţie devine un mod obligatoriu de viaţă, o femeie nu încetează să aibă idealuri, să viseze.

Replicile personajelor sunt presărate cu expresii dintr-un registru de limba de tip „rotaliano" (un mix între limbile română şi italiană). Crezi că acest lucru dă şi mai multă greutate spectacolului? Bănuiesc că tu ţi-ai adus aportul la construirea replicilor...

Iniţial, acest limbaj româno-italian mi s-a părut că va fi greu de urmărit atât de mine, ca actriţa, cât şi de public. Ulterior s-a ajuns la o fuziune în care cuvintele au trecut pe planul al doilea în faţa temei spectacolului.

Alina (dreapta) alături de „Lo Zio” și Nicoleta în „Seră Biserică”

 Eu am contribuit la traducerea unor cuvinte și la introducerea unor expresii româneşti și le-am ajutat pe colegele mele, Marcella Vaccarino şi Chiara Muscato, la însușirea accentului românesc. Partea aceasta a fost foarte distractivă. (zâmbește)

Alina este un personaj demn, cu principii. La final de spectacol însă, tânăra părăseşte Italia şi se reîntoarce la „lanurile de porumb" din satul său natal din România. Tu cum vezi acest final? Ca pe o reconfirmare că principiile sănătoase ne duc departe sau ca pe un abandon în faţa realităţii pe care nu ne stă în putinţă să o schimbăm?

Cred că principiile sănătoase ajută, dar cu cât ești mai legat de ele, cu atât riști mai mult să ratezi ceva nou, necunoscut din viaţă. Finalul acestei spectacol nu este un abandon în faţa realităţii, ci o alegere pentru o viaţă demnă.

Dacă ai fi regizat tu „Seră Biserică", ai fi ales un alt destin pentru Alina?

Nu cred. Alina este un profil realist în care se pot oglindi multe femei, victime ale abuzurilor de tot felul. Tocmai această universalitate este punctul de forţă al acestui personaj. Nu i-aş schimba nici măcar „o virgulă".

Regizorul Giacomo Guarneri spunea că „Seră Biserică" poate fi văzut ca un denunţ al Alinei împotriva lui „Lo Zio", o expunere a acuzaţiilor care-l încriminează pe patron cu toată gloata de martori în spate. Tu ce mesaj extragi din acest spectacol?

Acest spectacol este modul nostru de a contribui la dezvăluirea şi la cunoaşterea, pe o scară cât mai largă, acestei situaţii sociale. Cred că un artist contemporan nu se poate vedea în afara contextului social şi politic în care trăieşte. Cu toate acestea, actele noastre vor fi mereu de natură cultural-artistică, iar mesajele sunt cele extrase de către public, nu de noi ca artiști.

Realitatea reflectată în spectacolul „Seră Biserică" este una extrem de dură pentru comunitatea de români din Italia şi nu numai. Sute de românce sunt aduse în sclavagism şi abuzate în fel şi chip de patronii serelor din Vittoria şi Ragusa. Tu care crezi că ar fi soluţia extirpării acestui calvar?

Eu nu ştiu care ar putea fi soluţia, dar cred că ar ajuta o mai bună informare asupra condiţiilor de muncă de aici şi bineînţeles controale mai dese din partea organelor competente.

Despre actriţa Lusiana Libidov

Numele tău, Libidov, pare de origini ruseşti. Este adevărat? Unde te-ai născut?

Da, e adevărat. (zâmbeşte) Provin dintr-o etnie destul de rară în România, cea a ruşilor-lipoveni. M-am născut la Periprava, în judeţul Tulcea, unde mama mea s-a dus să lucreze ca profesor- suplinitor. Acolo l-a cunoscut pe tatăl meu.

De cât timp trăieşti în Italia şi de ce ai ales să profesezi aici?

Sunt în Italia din anul 2009. Nu ştiu cât a fost o alegere şi cât a fost o întâmplare ca eu să rămân aici și să joc teatru. Ceea ce ştiu este că, în timp, s-au creat numeroase legături între un proiect și un altul. Ca o pânză de păianjen.

Bineînţeles că au fost şi castinguri, dar cred că ceea ce funcţionează în Sicilia (la Palermo) este acest raport uman, această conexiune între persoane, mult mai importantă decât o lista de roluri scrise pe o foaie de hârtie numită Curriculum Vitae.

Ai trăit vreodată experienţe neplăcute din cauza naţionalităţii în Italia?

Astăzi românii sunt întâmpinaţi cu prejudecăţi cam peste tot în Europa; este greu să demolezi o pseudo-etichetă. Eu încerc de fiecare dată să „contaminez" străinii cu ceea ce este frumos la noi (de exemplu, Delta Dunării care mi-e foarte dragă).

Am fost surprinsă de multe ori să întâlnesc italieni care au vizitat România şi erau foarte entuziasmaţi auzind că sunt româncă. Cred că experienţele neplăcute au loc din cauza modului în care noi ne raportăm la cei din jur. Pe de alta parte, când cineva este bombardat non-stop cu ştiri despre români care fac şi dreg, este greu să nu fi reticent la început.

Eşti o femeie foarte frumoasă. Te-a ajutat asta să te integrezi mai uşor printre italieni?

Mulţumesc pentru compliment! (zâmbește) Nu cred. Ceea ce m-a ajutat mai mult să mă integrez a fost chiar faptul că nu sunt italiancă. Am avut beneficiul noului venit.

Când eşti un insular (sicilian), orice noutate este interesantă. Iar sicilienii sunt norocoşi din punctul ăsta de vedere pentru că insula atrage foarte multă lume care aduce idei noi. Se naște astfel o multiculturalitate foarte interesantă.

Ştim cu toţii că imaginea românilor în Italia nu e tocmai una de lăudat. În opinia ta, unde greşesc românii? Ce ar trebui să schimbe pentru a fi acceptaţi mai uşor de italieni?

Când alegi să trăieşti în afara locului de origine trebuie să fii conştient că vor urma şi schimbări de natură psicologică, nu doar geografică.

Eu îmi imaginez totul ca un iceberg: partea de la suprafaţă e cea mai plăcută: cultura, gastronomia, istoria, geografia etc. Pe asta o descoperi la început, când ești doar un turist cu proprile gusturi si tradiții.

După trei-patru ani însă începi să intri sub apă, în partea de jos a iceberg-ului, la mentalitate. Şi aici intervin problemele, pentru că îţi dai seama că orice ţară are o identitate proprie pe care dacă nu o accepţi şi nu reuşeşti să o iubeşti, nu vei reuşi să îi înţelegi mentalitatea.

Atunci ai trei opțiuni: trăiești izolat în comunitatea ta, încerci să cultivi relaţii sănătoase învăţând limba țării și acceptând o fuziune între ceea ce ştii despre tine şi ceea ce e nou pentru tine; sau a treia opțiune în care ești între primele două: nici cal, nici măgar.

Ultima varianta e cea mai tragică după părerea mea - varianta inadaptatului care încă nu şi-a găsit locul!

Unde te vom putea vedea de-acum înainte? Ce planuri de viitor ai?

Eu sper ca tot anul viitor să mergem înainte cu „Seră Biserică". Mi-aş dori foarte mult să-l aducem în România, mai ales în zona Moldovei de unde am înţeles că provine marea majoritate a femeilor ce muncesc în câmpurile din Ragusa.

Alina în „Seră Biserică” de la Festivalul Scenica din Vittoria

 

Ana Ciuban

Rate this item
(0 votes)

Publicitate

orange.ro

Publicitate

provident.ro%20

Publicitate

Publicitate

Publicitate

Opinie | Bogdan Hofbauer

De unde vine Ziua Păcălelilor pe 1 aprilie?

Ai făcut atâtea păcăleli de 1 aprilie, ai fost păcălit și tu de atâtea ori, dar fii sincer: știi de…

    GENERALE COMUNITATI SPECIAL JURNALISTI JURNALISTI JURNALISTI
     Diaspora  Italia  Interviuri  Marius Coţa  Simona Pop  Alina Breje
     Romania  Spania  Revista presei  Ana Ciuban  Anca Manolea  Carmen Vraniţani
     R. Moldova  Marea Britanie  Opinie  Cornelia Crismaru  Lacrima Andreica  Mihai Cinpoeru
       Alte comunitati  Cronica neagră  Alex Silaghi